E dimineață. Mă gândesc să o trezesc ca să mergem la grădiniță, dar decid să o mai las puțin să doarmă. Știu că în curând se va trezi singură, cu gândul la colegi și cu dor de ei.
Ceva minute mai târziu vine spre mine, ca să o iau în brațe. Nu mai doarme, dar îi e atât de bine cu spatele lipit de mine, învelită în pupici, îmbrățișarea mea și pătură, încât ține ochii închiși și zâmbește. Savurează momentul. Iubirea. Tot.
Decidem de comun acord, fără să ne spunem ceva în cuvinte, că pentru un timp nu mai ținem cont de timp. Doar de noi, de dimineața asta înnorată, care ne-a adus soarele direct în piept și-l putem simți luminându-ne și încălzindu-ne.
Îmi dau seama că nu ar trebui să lăsăm clipele astea să ni se scurgă printre degete. Putem să ne dăm timp. Acum avem timp suficient ca să ne permitem să nu ținem cont de el. Putem să ne dăm pupici, să zâmbim, să ne spunem „Te iubesc!”, să râdem și să povestim. Și ce dacă o să pierdem mașina? Vine la scurtă vreme următoarea.
Când e atât de bine și e cu atât de multă iubire, nu-ți vine să te mai uiți la ceas, să-ți mai aduci aminte și să analizezi visul care ți-a furat somnul, să te gândeși la ce n-ai, când vezi cât de mult și multe ai deja acolo, în brațe, în ochii care te privesc de parcă ai fi o minune a lumii.
Rup totuși magia și o anunț că e vremea să ne îmbrăcăm și să plecăm, dar îmi promit că așa cum am avut și înainte atât de multe astfel de momente perfecte pentru suflet, vom mai avea și altele, în fiecare zi. O să punem pe pauză timpul, graba, griji, frici, ca să fim și atât. Eu și ea. Și cordonul invizibil care ne va lega pentru totdeauna.
Foto: Pexels
