O să fiu bine, trebuie să fiu bine pentru puiul de om care îmi spune atât de dulce „mama”.
E doar o zi grea, nu o viață grea.
O să treacă și asta, cumva.
Trebuie să fiu puternică.
Se putea și mai rău.
Cam astea au fost gândurile mele toată săptămâna asta, o săptămână deloc bună. Am descoperit că puiul de om are niște probleme, din fericire nimic grav, nu se compară cu episodul de la sfârșitul verii, când am ajuns la urgențe și, inevitabil, la perfuzie. Asta, plus niște teste COVID, care din fericire au ieșit negative, dar începusem să mă gândesc la tot felul de scenarii.
Dar picătură cu picătură, s-a umplut deja paharul și am cedat. Am simțit că tot greul pe care îl duc în spate de-o viață, greu peste care se mai adugă mereu câte ceva, a devenit imposibil de cărat. Am plâns mult, din orice, nu m-am putut concentra. Nedormită, nemâncată (nu puteam mânca decât seara, când eram toți acasă), nespălată pe cap de zile bune, speriată, agitată, anxioasă, probabil și cu vreo depresie care mă pândește și mușcă din mine din când în când, am început să mă simt ca și cum aș fi fost legată de mâini și de picioare. Mi-era greu să mă mișc. Să gândesc. Să respir, la propriu. Simțeam că pic într-o apă adâncă, mă îndrept spre fund, dar nu mai puteam, nu mai aveam nici măcar motivația de a încerca să ies la suprafață. Enough is enough. Uneori, când nu mai pot, chiar nu mai pot încă puțin.
L-am sunat pe domnul tati două zile la rând, plângând până rămâneam fără aer, i-am spus că singură nu mai pot. Mi se rupea sufletul pentru puiul de om, mă consumau mult crizele ei de furie cauzate de disconfortul fizic, mă înnebunea gândul că nu știu cum să o mai ajut, că pot doar să o țin în brațe și să așteptăm ca tratamentul să își facă efectul. Azi a rămas acasă cu noi.
Și fix în perioada asta s-au activat niște răni mai vechi, care dor al naibii de tare. Și fix în perioada asta, când nimeni nu vedea sau nu auzea că nu mi-e bine, când spuneam cu lacrimi în voce că nu sunt bine, nu numai că nu primeam o vorbă bună, ba chiar când eram atât de vulnerabilă, mi s-au spus niște lucruri care m-au dărâmat.
Și atunci mi-am spus că și eu contez. Că oamenii mă tratează așa cum le permit să mă trateze, și dacă nu fac ceva în privința asta, lucrurile nu se vor schimba.
Am ajuns la concluzia că trebuie să fac curățenie în viață, în suflet, pentru că mă împiedic atât de des de toxicitatea și energia negativă a unor oameni, încât cad și nu mai pot să văd lucrurile bune, mâna aia de oameni care mi-au fost alături în perioada asta cu o vorbă bună. E al naibii de greu să pui ziduri, mai ales când e vorba de niște oameni pe care nu ai vrea să îi ții la ditanță, dar e necesar. Pentru că și eu contez. Pentru că nu mai pot trage de niște relații toxice, în speranța că se vor schimba. Văd că e imposibil.
Sper să pot, trebuie să pot. Pentru că vreau ca astfel să învețe și puiul de om că deși doare, uneori e necesar să păstrezi distanța față de oamenii toxici, care la finalul zilei, când pui capul pe pernă, te fac să simți că ți se chircește sufletul de durere, că nu contezi, că ești un nimeni, un preș pe care calcă toți cu bocancii murdari, pentru că așa ai învățat să fii, așa ai fost învățată să-i lași.
Dar și eu contez…
Sursa foto: Unsplash (Jurica Koletić)
