Mama este totul. In bratele ei ti se topesc fricile, iti gasesti linistea. Cuvintele sale iti mangaie sufletul, privirea ei iti arata cat de mult te iubeste. Cand esti mic, o privesti ca pe un erou. Sau un magician. Este persoana aceea speciala care sufla pe rana ta ca sa nu te mai doara, cand iti julesti genunchii. Face cum face si cumva reuseste sa te faca sa te simti mai bine, in siguranta.
Doar i-ai auzit inima batandu-i in interiorul corpului
Anii trec si, desi la un moment dat realizezi ca mama nu are chiar toate acele puteri speciale pe care i le atribuiai inainte, este totusi un om aparte. Si mereu vei avea nevoie de prezenta sa. Si e firesc sa fie asa. Doar i-ai auzit inima batandu-i in interiorul corpului, i-ai crescut in pantec, te-a purtat in brate, te iubeste mai mult decat iti poti imagina.
Ceea ce pierdem poate din vedere (cel putin mie mi s-a intamplat asta) este ca, la randul ei, mama ta este un copil. Copilul unei alte mame. Si ca, din cand in cand, si ea are nevoie de mama sa. Si ea are rani, dar din alea de om mare, care dor mai tare decat genunchii juliti sau supararea provocata de faptul ca nu poti pleca in pijama la gradinita.
Si mamele sunt copii care au nevoie de mamele lor
Mi s-a intamplat cu putin timp in urma un lucru bizar pe care cred ca rareori l-am simtit pana acum. Fiecare particica din mine tanjea dupa imbratisarea mamei. Voiam sa stau acolo, cuibarita, la adapost, ca sa-mi ia macar pentru cateva minute toate supararile si durerile si grijile de om mare. Ma simteam coplesita de viata, de tot.
Nu, nu am avut parte de prea multe imbratisari d-astea linistitoare de la mama. Era ocupata cu altele, nu prea avea ea timp pentru imbratisari si pupici si alte lucruri de genul asta. Si o inteleg, avand in vedere povestea ei de viata. Dar atunci, in momentul ala, ma simteam ca un copil care nu vrea altceva decat sa stea la mama ei in brate si sa ii spuna ca totul va fi bine. Sigur, ma linisteste din cand in cand prin cuvintele pe care le rosteste la ceva zeci de kilometri distanta, la telefon.
Mi-am revenit repede dupa acele moment. Am revenit cu picioarele pe pamant si am reusit cumva sa ma adun. Ce-i drept, Maria, minunea cu ochi albastri ma ajuta mult. Nu am cum sa nu zambesc cand o vad, cand intinde manutele sa o iau in brate, cand reprezinta atat de mult pentru mine.
Zilele trecute s-a intamplat altceva. De data asta protagonista este mama. Vorbea desre mama ei, care de mai bine de un an nu mai este printre noi. Am sesizat cum vocea i s-a schimbat si stiam ca plange. Ii era dor, avea si ea nevoie de mama ei. I-am vazut lacimile din ochi si am inteles-o. Nu am stiut ce sa-i spun. Ce poti spune in astfel de momente, cand unui copil, fie el unul care are la randul lui copii care au si ei copii, ii este dor de mama?
Sursa foto: Pixabay