-Știi că te iubesc, o întreb.
-Da!
sau
-Da, mami, îmi răspunde în timp ce se alintă. Are o voce caldă, blândă, și îmi zâmbește sincer, din suflet, pentru al meu suflet.
Știe că o iubesc, simte, dar îi spun asta. Zi de zi. Pentru că mi se pare firesc. Pentru că asta simt. Pentru că mie nu mi s-a spus și știu câtă nevoie am avut să aud asta.
Și cred că și ea îmi spune că mă iubeste. Stăm îmbrățișate și îmi spune:
-Te, mami.
De multe ori mi-a spus asta și cred că deși încă nu poate să spună „te iubesc!”, așa cum înainte nu putea spune multe cuvinte pe care astăzi le rostește fără probleme, asta vrea de fapt să-mi transmită.
Știu că mă iubește. Dar mă topesc pur și simplu când o aud. E un sentiment atât de frumos care-mi inundă tot corpul, mă bucură, mă face să mă simt împlinită, fericită, iubită, specială, altfel decât am fost toată viața. Altfel în sens bun și nebănuit, desigur.
În astfel de momente nimeni și nimic nu mai contează. Astea sunt unele dintre cele mai frumoase clipe pe care le-am trăit până acum. Știe că o iubesc, știu că mă iubește, dar când vocea aia frumoasă și blândă, pe care abia așteptam să o aud, încearcă să îmi spună cele două cuvinte atât de frumoase împreună și atât de sincere și lipsite de condiții, de explicații din partea ei, am senzația că mă topesc și în același timp că sunt completă, că mă adun toată, după ce se întâmplă de multe ori să mă simt risipită, pierdută, uitată.
Sursa foto: Unsplash (Nienke Burgers)
