Am fost invatata sa tac, chiar si cand mi se face o nedreptate, chiar si cand ar fi cazul sa ma apar, sa imi spun punctul de vedere. Totul ca sa evit conflictele, sa nu ii supar pe altii, sa nu fiu considerata nepoliticoasa, prost crescuta etc. Si am tacut. 28 de ani.
In autobuz, cand ii spuneam copilului sa nu mai bage manuta in gurita pentru ca e murdara, un domn din spatele meu a simtit nevoia sa intervina si sa ii spuna copilului, destul de autoritar, sa scoata mana din gura. Nici nu i-am dat atentie. Am tacut. Din nou.
Intr-o zi, cand am iesit in parc cu cea mica si ne-am intalnit cu o cunostinta, aceasta a simtit nevoia sa ne spuna, indirect, ca al nostru copil este gras: “Daca sare Maria pe trambulina, arunca toti copiii de pe ea”. Maria e un copil fix cum trebuie ca greutate. Si nu o spun eu, fiindca sunt mama ei, o spun graficele, cifrele. Am tacut si atunci.
Cand plangea si domni si doamne, necunoscuti, i-au spus ca e urata cand plange, i-am ignorat si am tacut.
Cand o persoana careia, la vremea respectiva, din anumite motive, nu ii puteam spune nimic, i-a vorbit urat, am tacut. Facuse copilul nu stiu ce nazbatie.
Si mai sunt astfel de exemple, astfel de situatii in care am tacut. De nedreptatile care mi s-au facut mie de-a lungul vietii, nu mai spun nimic.
De fiecare data cand am tacut, m-am respectat mai putin. M-am iubit mai putin. Mi-a fost rusine fata de copilul meu. Mi-a fost rusine cu mine. De fiecare data cand am tacut, m-am simtit mizerabil. Si s-a umplut paharul. Si am inteles ca este nedrept fata de copilul meu si fata de mine sa mai tac. OK, tac ca sa nu-i supar pe altii. Tac din toate motivele de mai sus. Dar cu ea, cu mine, cu noi cum ramane? Noi nu contam? Ba da!
Am decis sa nu mai tac. Am decis sa le dau replica celor care o merita. Cu diplomatie, cu bun simt, bineinteles. Iar cine intelege ca sunt mama copilului meu si ca ii vreau binele, vreau sa creasca stiind ca e aparata si ca are dreptul sa se apare, si nu iau observatiile mele ca pe ceva personal, foarte bine. Cine nu intelege, iar bine.
Imi aleg copilul si ma aleg pe mine. Intre copilul meu si toti ceilalti, imi aleg copilul. Intotdeauna, fara ezitare, fara sa ma gandesc o secunda. Vreau sa stie ca sunt acolo, sa o protejez de tonul autoritar al unui strain, de jigniri, de umilinte. Si astfel va inavata sa se apare si ea.
Pentru ca este dreptul ei, al nostru, al tuturor, sa vorbim. Sa nu tacem, cand e necesar sa vorbim, caci tacerea aia are un pret. Tacerea aia te face sa te simti rusinat, umilit, sa te iubesti si sa te respecti mai putin.
As fi putut sa ii spun domnului din autobuz ca ii multumesc pentru interventie, dar ma descurc si singura cu al meu copil. Cand am nevoie de ajutor, il voi cere.
As fi putut ruga acea cunostinta sa nu mai faca astfel de glume legate de copilul meu si astfel de insinuari, pentru ca sunt deplasate. Si neadevarate.
As fi putut sa le spun celor care i-au zis ca e urata cand plange, ca e la fel de frumoasa si cand e trista si ca e firesc sa planga, sa se elibereze de emotiile alea coplesitoare.
As fi putut sa ii spun persoanei care i-a vorbit urat ca e o mana de om care are nevoie de explicatii cand face ceea ce orice copil face, adica o nazbatie.
Nu am facut-o, dar o voi face de acum inainte. Pentru ca sunt mama copilului meu si pentru ca imi doresc sa invete ceva din asta. Toata viata se va lupta cu nedreptatile, cu oamenii care intervin cand nu e cazul, cu cuvintele jignitoare, si de aceea vreau sa stie ca tacerea nu e o solutie intotdeauna.
Sursa foto: Pexels
