Puiul meu,
Iti scriu aceste randuri pe care, peste ani, daca vor mai fi aici, le vei citi. De zece luni si cateva zile esti minunea pe care o privesc in fiecare zi cu o infinita iubire. Te privesc minute in sir pentru a ma asigura ca esti reala. Iti mangai parul moale, blondut, cu parfum de bebelus, iti pup obrajii pe care infloresc gropite cand zambesti, iti privesc degetelele si inca ma minunez de cat de mici sunt, ma pierd in privirea ta colorata care vede lumea in cea mai inocenta forma.
Dar stii ca uneori mi se strange inima si se face mai mica decat degetelul tau mic de la picior? Si stii de ce? Pentru ca mi-e frica. Cred ca oricarei mame ii este teama de milioane de lucruri. Nu voi enumera aici toate fricile mele. Dar ma voi opri, totusi, la cateva dintre ele. Sunt garile in care stationez in unele zile, plec de acolo, dar ma intorc peste un timp. Si raman neschimbate cand le revad. Doar daca as face imposibilul posibil, as putea trece pe langa ele data viitoare, fara a ma opri. Dar nu pot. Sunt unele lucruri pe care nici macar iubirea infinita a unei mame nu le poate schimba. Nu puiule, nu am super-puteri, desi poate asa ma vei vedea uneori, cand vei mai creste un pic.
Stii ce mi-as dori in anumite zile? Sa adun toate momentele frumoase petrecute cu tine, sa le pun frumos in cutii peste care sa fac apoi un nod si o funda si sa le depozitez undeva. Si, de fiecare data cand mi se face dor de noi cand aveai o anumita varsta sau cand am trait impreuna anumite evenimente, sentimente, sa merg impreuna cu tine la cutia care gazduieste amintirea, sa desfac funda si nodul, si sa simt langa tine, iar, momentele alea cu toata fiinta mea. Sa nu pierd un detaliu, o culoare, un sunet, nimic. Totul e pretios cand vine vorba de tine.
Si mi-e teama, puiule, ca in timp, amintirile noastre se vor mai sterge din mintea mea. Nu vor mai fi la fel de colorate, detaliile se vor pierde, sunetul rasului tau se va auzi mai usor in mintea mamei tale imbatranite.
Pentru ca nu exista inca acele cutii magice, nu pot decat sa strang amintirile noastre in interiorul meu. Undeva, intr-o camera invizibila a fiintei mele, asez totul cu grija. Sa nu se sparga, sa nu se zgarie, sa nu se piarda unele in spatele altora, toate momentele noastre pretioase. O sa le port cu mine intotdeauna, si, chiar daca peste ani o sa fie mai greu sa ajung la ele, sa stii, puiule, ca sunt acolo. Si daca atunci imposibilul va deveni posibil, poti sa arunci o privire in camera aia din mine, si le vei gasi pe toate.
Stii, totusi, ca am descoperit ceva de cand sunt mama ta? Exista cel putin un lucru pe care pana sa te am in brate l-am crezut imposibil: iubirea nemarginita fata de tine, care creste din ce in ce mai mult, precum cozonacii din reclamele de la televizor, cei care cresteau, cresteau si nu se mai opreau. E o iubire dulce, calda, plina ca o luna, colorata, proaspata, poarta parfumul pielii tale, forma cuvintelor tale, miscarile manutelor curioase sa descopere totul, orice.
Sursa foto: Pixabay
Daca bataia e rupta din rai, atunci iubirea de unde vine?
Concediul de crestere a copilului sau cei doi ani de vacanta pentru mama