– Pe tine cine te-a născut? m-a întrebat puiul de om.
I-am răspuns.
– Și eu unde eram?
– Tu nu erai născută atunci, pui.
– Și ți-a fost dor de mine?
– Sigur că mi-a fost.
Da, chiar mi-a fost dor de copilul meu. Dinainte să înceapă să-mi crească sub coaste, dinainte să știu că voi fi mamă, sau că sunt pregătită să aduc pe lume un copil și să-l iubesc așa cum nu am mai iubit pe nimeni vreodată.
A fost un dor pe care l-am purtat cu mine, fără să am habar, prin zile și nopți, printre oameni, prin povești care mi-au dat contur și m-au făcut cine sunt. A fost un dor care a crescut în mine până-ntr-o zi când s-a spart ca un balon umflat mult prea mult. S-a risipit la un moment dat. Poate atunci când mi-am spus, cu câteva zile înainte de a afla de sarcină, că dacă voi avea vreodat o fetiță o va chema Maria. Sau poate atunci când țineam în mâinile tremurânde testul de sarcină pe care apăruse instantaneu a doua liniuță. Sau a doua zi, când speram ca și al doilea test să iasă pozitiv. Sau când i-am auzit prima dată bătăile inimii, ori când i-am simțit prima dată mișcările, ca și cum un fluture bătea din aripi la mine-n burtă. Sau când ne-am văzut prima dată, ori când i-am auzit primul plânset, sau poate când am ținut-o pentru prima dată în brațe. Nu aș putea pune degetul pe momentul ăla în care dorul acela mi s-a scurs din vene și din suflet. Dar știu că a fost acolo, a locuit în mine multă vreme. Simt asta cu toată ființa mea, chiar dacă poate părea ciudat.
Dar când devii mamă simți multe lucruri pe care nici măcar nu le puteai cuprinde cu mintea sau cu inima. Înțelegi că ți-era dor de copilul tău dinainte de a-l aduce pe lume. Că poți să iubești pe cineva dinainte să vă vedeți. Că în tine încape o iubire imposibil de definit sau de explicat. Că ți-e putere și în același timp slăbiciune puiul acela de om.
Da, chiar mi-a fost dor de copilul meu dinainte să ne cunoaștem. Mi-a fost dor de îmbrățișările și dialogurile noastre, de cuvintele ei stâlcite, de râsul colorat, de iubirea care ne va lega pentru totdeauna, de plimbările noastre în timpul cărora ne ținem de mână, de zâmbetul ei, de privirea ei, de ochii ca cerul. Mi-a fost dor să-i împletesc codițe, să ne gâdilăm seara înainte de culcare, să-i citesc povești, să gătim împreună, să o văd crescând, să îi fac poze la care să ne uităm peste ani cu nostalgie, cu un zâmbet larg pe față și o lacrimă în colțul ochilor. Mi-a fost dor de primii ei pași, de tot ce învățăm împreună, una de la alta, de modul în care redescopăr lumea și un nou sens alături de ea.
Foto: Pixabay
