Timp…
N-avem timp
să ne mai jucăm un joc cu copilul,
să îi mai citim o poveste,
să îi mai explicăm o dată de ce,
să îi cântăm un cântecel,
să îi ascultăm poveștile.
N-avem timp
azi
să ne sunăm părinții,
să ne vizităm bunicii,
să le scriem prietenilor,
să ne uităm în noi
și să vedem ce doare,
ce are nevoie de vindecare,
unde e gol,
unde e bine,
cine suntem noi
când nimeni nu ne vede.
N-avem timp
să ne ținem de mână,
să dasnăm sub clar de lună,
să râdem mai mult,
și fim
și atât.
Și-apoi va veni o zi
în care chiar nu vom mai avea timp,
o zi în care copilul ne va fi adult,
în care părinții și bunicii ne vor privi dintre stele,
în care prietenii noști vor fi poate prietenii altcuiva,
în care persoana iubită poate va iubi pe altcineva,
în care poate chiar nu vom mai ști
a zâmbi
a visa
a iubi
a spera
a trăi în noi
a ne cunoaște
a ne vedea
fix așa cum suntem
și-a ne iubi așa.
Atunci vom vedea că de fapt, da,
avem timp acum,
azi,
între fiecare răsărit și apus
de soare și de lună,
să stăm cu ai noștri copii,
să ne sunăm părinții,
să ne vizităm bunicii,
să râdem cu prietenii,
să ne ținem de mână iubiții,
să ne uităm în noi,
să fim prezenți în viața noastră.
Da, sunt și altele importante,
și locul de muncă,
și vasele din chiuvetă,
și ședințele de la serviciu,
și hainele din coșul din baie,
care trebuie spălate,
și frigiderul cam gol ce trebuie umplut cu mâncare.
Dar dacă pentru toate astea ne găsim timp,
de ce pentru noi îșine,
pentru copii,
pentru părinți și bunici,
pentru prieteni și iubiți,
pentru zâmbete,
pentru râsete,
pentru bucurie,
pentru emoție,
pentru liniște,
pentru suflet
nu ne mai rămâne timp,
nu mai avem timp,
nu mai găsim timp?
Sursa foto: Unsplash (Aron Visuals)
