Am visat-o în zilele în care temperaturile din termometre ajungeau la 40 de grade.
Mi-am imaginat-o de fiecare dată când vântul legăna ușor crengile copacilor sub care căutam umbră în zilele caniculare.
Am chemat-o în vis, după o nouă zi de vară în care simțeam că mi se topesc și oasele.
Am așteptat-o așa cum așteptam în copilărie să-mi văd ghetele pline de cadouri de la Moș Nicolae.
Am simțit-o în adierea vântului, dimineața devreme, spre sfârșitul lui august, în lumina caldă a soarelui care se strecura printre frunzele ușor ruginite ale viței de acasă.
Am vorbit despre ea cu un zâmbet prins între urechi și cred că mi-a apărut și o lumină discretă în priviri când o menționam.
Da, iubesc toamna dintotdeauna. Poate pentru că e primul anotimp pe care l-am cunoscut când am deschis ochii în această lume. Poate pentru că e atât de colorat încât alungă griul din suflet. Poate pentru că are o lumină caldă, de aur, care îmbracă atât de frumos lumea și o face să pară magică. Poate pentru că este ca o poezie scrisă de mâna unui poet talentat. Poate pentru că e anotimpul în care m-am îndrăgostit, am început o poveste de iubire intensă, frumoasă. Poate pentru că toamna am devenit mamă. Sau poate pentru toate motivele enumerate mai sus și multe alte,e care acum îmi scapă sau pe care pur și simplu nu știu cum să le aștern pe hârtie, de parcă ar fi prea sărace cuvintele din dincționar pentru toată bogăția emoțiilor pe care mi le trezește toamna.
Toamnă din nou…
