Primesc observatii, sfaturi si reprosuri de la alti parinti. Am mai vorbit despre asta si in alte postari. Cred ca toti parintii trec prin asta. Acum, insa, as vrea sa ma opresc un pic asupra modului in care ei, cei ce sunt atat de darnici cand vine vorba de sfaturi, si-au crescut copiii.
Mi-au ajuns la urechi si m-au intepat drept in inima cuvintele unor tati care credeau, poate, ca eu nu fac ce trebuie in calitate de mama. Exact acei tati care nu au petrecut, poate, nici macar o ora legata pe zi cu copiii lor cand erau mici-mici de tot. Au vrut sa le dea prima lingura de ciorba cand erau suficient de mari incat sa manance singuri, asa ca de ce sa o mai faca ei? I-au culcat numai atunci cand erau suficient de obositi incat sa adoarma imediat ce puneau capul pe perna, i-au tinut de mana abia dupa ce au invatat bine sa mearga in picioare. Ca deh, le-a fost frica, mila, n-au stiut, n-au putut, au fost ocupati cu serviciul, iar dupa munca au simtit nevoia sa se relaxeze la un bar, cu gasca, dormind in timp ce nevestele se ocupau si de copiii pe care nu i-au facut singure, si de mancarea pe care trebuie sa le-o puna sotilor in farfurie, si de casa si de multe altele.
Unii tati sunt si experti in alaptat
I-au observant din cand in cand pe cei mici mancand un fruct sau o leguma, i-au auzit rupand doua, trei cuvinte si asa si-au format o idee despre cresterea copiilor. Si acum transmit mai departe ceea ce stiu ei despre parinteala.
Tot ei, unii, sunt si experti in alaptat si uite asa, cand am intampinat dificultati si nu am mai putut sa imi alaptez copilul, se trezeste un tatic expert sa imi tranteasca o replica ce m-a facut sa plang. Pe interior, ca nu am vrut sa se vada la exterior nimic si nici nu am avut dispizitia necesara sa ii vorbesc despre cat de mult m-a intristat faptul ca nu puteam sa imi alaptez copilul. Mi-a spus ceva de genul ca daca vrei, poti. El o fi alaptat multi copii la viata lui, o avea si ceva studii in domeniul asta, despre care nimeni nu stie nimic, asa ca isi permite astfel de observatii.
Am primit recomandari si de la mame. De exemplu, sa-mi bat copilul, ca sa stie de frica, pentru ca altfel mi se va urca in cap si va face acolo numarul doi. Ce stiu eu despre cresterea unui copil? Nimic! Ele au trecut prin asta si stiu mai bine. Si da, asa este, au mai multa experienta decat mine. Dar mi-e greu sa urmez niste sfaturi venite de la mame care si-au crescut copiii lovindu-i, jignindu-i, comparandu-i cu altii, facandu-i sa se simta mici, insignifianti, fara valoare, fara posibilitatea de a reusi sa faca ceva in viata. Le-au repetat ca nu sunt buni de nimic si cate si mai cate!
Au fost parinti cu jumatate de norma…
Si de la cele care si-au crescut copiii respectand litera cu litera si punct cu punct ceea ce scria in cartile dedicate parintilor am primit ceva informatii. Le-au citit (pe carti) pana la un anumit punct, cand si-au dat seama ca unele informatii de acolo le faceau panicate, anxioase, asa ca au inceput sa mai aiba incredere si in instinctul lor matern si a inceput sa fie mai bine. Dar pana sa fie mai bine, se panicau din orice. Copilul nu putea atinge frunze, ca imediat ii erau dezinfectate manutele. Nu putea sta in prajma unui animal de companie, daca starnuta o data pe saptamana era imediat sunat medicul si asa mai departe. Acei parinti au uitat cum au fost si ei candva, asa ca imi sar in cap daca intru in panica la randul meu, chiar si din cauza unor lucrurui minore. Nu mai stiu cum e sa fii parinte pentru prima data si cum iubirea pe care i-o porti puiului tau te face sa fii super-mega protectoare.
Unde vreau, de fapt, sa ajung? As vrea doar sa stiu, de ce simt toti nevoia sa isi exprime parerea in legatura cu modul in care proaspetii parinti isi cresc copiii. Ma refer la cei despre care eu stiu ca au fost parinti cu jumatate de norma, ca nu si-au respectat suficient copiii, ca nu le-au putut fi aproape si sufleteste, nu numai fizic.
Sigur, ar spune ca uite, desi i-au crescut intr-un anumit fel, acum copiii lor sunt mari, sunt bine, poate chiar cu familiile lor. Dar poate nu stiu ca unii dintre ei inca mai asteapta sa primeasca acea imbratisare, acel pupic, acel “te iubesc!” de la parinti si multe alte luccruri imateriale care le-au lispit in copilarie. Si in timp ce unii incearca sa treaca peste acele lipsuri si dureri stand pe canapeaua unui psiholog, altii traiesc cu ele zi de zi, incearca sa le ascunda undeva in ei si nu le lasa sa iasa prea des la suprafata. De teama, de durere, de dor.
Sursa foto: Pixabay
Silueta dupa nastere sau cum tii ispitele departe de sot
Ce sfaturi mai primesc parintii
9 lucruri pe care ar trebui sa nu le spui celor care au copii