Trec anii, copile,
si vezi cum parintii tai devin… oameni.
Ii surprinzi stergandu-si o lacrimia
cand credeau ca nimeni nu ii vede plangand,
ii vezi framantandu-si mainile,
de griji, de frica, de dor.
Ii auzi spunand ca nu mai pot,
le auzi chiar si strigatul de ajutor
pe care nu il lasa niciodata
sa ajunga din suflet pe buze.
Ii vezi imbatranind,
cu riduri pe frunte, in jurul buzelor si stii
ca sunt semne ale zambetelor,
urmari ale momentelor in care au fost incruntati.
Trec anii, copile,
si-ti vezi parintii devenind… oameni,
ca mine, ca tine,
si simti durere, dor in tine,
ai vrea sa iei ceasul din perete
si sa dai timpul inapoi,
sa fii iar copil,
copilul lor.
Dar stii ceva, copile?
Oricat de mare ai fi,
oricate riduri ti-au aparut si tie
mereu vei fi copilul lor,
iar ei vor fi ca niste eroi pentru tine.
Nu, nu eroi ca cei din povesti si din filme,
ci asa cum sunt parintii,
ei, cei care au facut noaptea zi
cand plangeai, cand aveai febra,
cand raceai, cand dintii iti strapungeau gingiile,
cand nu stiai, nu voiai, nu puteai,
cand ai avut nevoie de ei
sa-ti puna plasturi pe juliturile din genunchi,
sa-ti sufle in ranile din inima
si toata durerea sa treaca
parca prin magie.
Sursa foto: Pexels
