Poate ii porti alunita de pe obraz
ori culoarea ochilor ca cerul,
poate porti ca ea
in tine un vis
ce-ti freamata in vene,
dar tu inca mai ai aripi
ca sa ajungi la el,
in timp ce ea, mama ta,
are in locul lor cicatrici.
Ei i le-au taiat…
timpul, oamenii, frica,
durerile prea multe.
Cine mai stie?
Ii vezi tristeti nespuse
ce se ivesc din spatele genelor
cand clipeste,
buzele lasate de o tristete
zambesc rar.
Daca o intrebi
nu ar sti sa iti spuna
de cand in ea n-a mai crescut un vis,
de cand a uitat sa mai fie
cu capul in nori,
indragostita de viata.
Ea nu a avut pe nimeni, poate,
ca sa-i tina aripile pe spate,
sa nu i le lase sa cada,
sa o ajute, sa o intrebe,
sa o mai lase sa creada.
Dar ii e bine asa acum
chiar si cu urmele lui “ce ar fi fost daca”
tatuate in privire.
Poate n-a stiut nici ea
cum sa aiba grija de aripile tale,
A uitat ca ele exista,
ca i-au fost si ei candva pe spate.
Dar iubeste-o, si tu acum mama,
nu trebuie sa fii ca ea.
Tu fii ca tine
Fii mama de care are nevoie copilul tau
si mama pe care ti-ai dorit-o uneori,
dar nu ai gasit-o in a ta.
Iarta-i greselile
ca si ea
ti-a iertat atatea!
A facut ce a putut mai bine
pentru tine,
iar acum, si tu mama,
nu-ti spune ca vrei sau nu
sa fii ca ea.
Tu fii tu, ca tine,
pastreaza-ti aripile
si protejeaza-ti copilul cu ele,
ajuta-l sa-si tina si el aripile,
mangaie-i copilaria
cu mana ta,
cu vorba,
cu zambet larg,
cu povesti de noapte buna,
cu jocuri numai ale voastre,
iubindu-l peste ganduri si imaginatie,
peste tot ce poti rosti
sau explica.
Iarta-te si iarta-l,
fii buna cu el
ca mama ta cu tine,
cum a fost sau cum ai fi dorit sa fie.
Sursa foto: Pexels (Yan)
