Nu inteleg de ce trebuie sa zambim la poze, chiar daca in momentul ala strigam in sinea noastra si am vrea sa ne ascundem sub o patura ca sa plangem. Nu inteleg de ce trebuie sa parem in fata altora altfel decat suntem in realitate. De ce sa nu ii lasam sa ne vada asa cum suntem, cu bune si mai putin bune? E alegerea lor daca ne plac sau nu, daca ne accepta sau nu. Nu e mai usor asa decat sa avem grija in permanenta sa pastram aparentele, sa pozam asa cum nu suntem de fapt?
Ma gandeam la asta dupa o discutie pe care am avut-o recent cu cineva. I-am arata niste poze cu Maria care are nasul julit un pic. Ca orice copil care n-ar sta o secunda intr-un loc, s-a lovit. Oricat de mult mi-as dori sa nu aiba bubite, julituri, lovituri, stiu ca sunt inevitabile chiar daca stam cu ochii pe ea. Nu e nimic grav, o julitura care in cateva zile va trece.
Pentru ca da, copilaria e cu zambete si ras colorat
Vede persoana respectiva imaginile, ma intreaba ce are Maria la nasuc, ii spun si apoi imi spune ca spera ca nu am mers la sedinta foto cu copilul asa. Imi vine sa rad. I-am zis ca sedinta foto a fost inainte de julitura dar ca a fost degeaba (detaliile sunt aici).
Acum stau si ma intreb de ce nu mi-as duce copilul la poze? Pentru o mica bubuita? E copil. Va avea (desi nu-mi doresc asta) genunchii juliti in viitor. Asta insemana ca nu o mai las sa iasa din casa daca nu isi acopera rana? Si imperfectiunile astea, fie ele temporare, sunt parte din noi. Nu stiu daca ii va trece sau nu bubita aia pana la urmatoarea sedinta foto, dar nu-mi fac griji. Poate fi pozata si asa. Asa arata Maria mea la un an. E un semn care va disparea in cateva zile, dar e si o amintire a copilariei ei.
Pentru ca da, copilaria e cu zambete si ras colorat, cu jocuri si jucarii, cu lucruri imposibile care devin pozisbile, cu imaginatie bogata, cu povesti de noapte buna, dar si cu julituri. Toate, impreuna, formeaza amintiri, copilaria, povestea copilului si a parintilor.
Am fost mult timp preocupata de aparente. Voiam ca oamenii sa ma placa, sa ma accepte, sa ma vada. Dar mi-am dat seama ca atata vreme cat eu sunt fericita cu mine, in interiorul meu, prea putin ar trebui sa conteze daca X nu e de acord cu modul in care ma imbrac, Y ridica spranceana cand ma vede fara machiaj sau Z e pe cale sa lesine pentru ca tocmai mi-a auzit opinia legata de un anumit lucru.
As vrea ca si copilul meu sa inteleaga, in timp, lucrurile astea. Mi-ar placea sa nu puna atat de mult accent pe lucruri superficiale, sa nu faca o tragedie dintr-un cos de pe frunte, sa nu ii fie rusine sa iasa din casa daca nu ii sta parul asa cum si-ar dori, pentru ca si parul are zilele lui in care poate fi extrem de rebel.
Sunt atat de multe alte lucruri care conteaza dar pe care, din pacate, le ignoram, ocupati fiind cu altele ce se dovedesc a fi lipsite de importanta.
Sursa foto: Pexels
Copilul vine cand vrea el, nu cand vrem noi si stie el mai bine de ce
