Nu mi-e străină, însă au fost perioade în care credeam că mă ocoloește ori a uitat drumul spre mine. Uneori am crezut că ea e legată de un e-mail care nu mai ajungea la mine, de un telefon pe care nu îl mai primeam, de oameni, de întâmplări din trecut ori din viitor. Câteodată mi-a fost frică de ea, așa că mă dădeam la o parte din calea ei, gândindu-mă că la un moment dat voi fi nevoită să plătesc pentru ea și mi-era teamă că prețul va fi prea mare. Am crezut-o intangibilă, mereu a altora și rareori sau poate chiar niciodată a mea. N-am găsit-o în episoadele de depresie, în nopțile albe, în pumnii strânși, în senzația că totul din mine și din afara mea pare să mă strivească.
Dar au mai trecut niște ani peste mine, niște experiențe, niște cărți citite, niște ore de terapie, niște curaj de a privi în interiorul meu și am început să văd și altfel fericirea, căci despre ea este vorba.
Unde-i fericirea? Nu știu unde e fericirea altora, dar știu unde este a mea. E peste tot în jurul meu, e în mine. E lângă copilul meu, în privirea puiului de om, în momentele noastre pe care avem norocul să le trăim împreună pe acest pământ. E acolo, când merg mână-n mână cu omul mare. Când simt că mă vede și mă aude cu adevărat. E în zâmbetul copilului nostru. E în iubirea pe care ne-o purtăm. E în cuvintele pe care le scriu și le citesc. E în ploaia care cântă la geam. E în glasul păsărilor ascunse printre crengile copacilor. E în culoarea și parfumul florilor. E în cada plină de spumă. E în liniștea din interiorul meu. E în iertare, în compasiune, în iubirea față de mine însămi. E în asumare. E în răsăritul și apusul care fac ca totul din jur să pară desprins dintr-un basm sau dintr-o pictură. E în conversațiile pline de sens, de zâmbete, de sinceritare, de amuzament cu oamenii mei. E în cana de ceai sau în cea de cafea. E în prima mușcătură din prăjitura prferată. E în amintiri. E în sunetul valurilor care se lovesc de țărm. E în visurile care îmi fac aripile să crească din nou. E în susurul unui râu. E în cuvintele duioase ale fiicei mele. E în acceptarea imperfecțiunii mele și a celorlalți. E în primii fulgi de zăpadă care mi se topesc pe nas sau îmi rămân agățați de gene. E pe buzele care îmi spun „Te iubesc!”. E în florile pe care le primesc sau le dăruiesc. E în peisajul montan care mi se dezvăluie de la fereastra trenului. E în aroma parfumului preferat. E în revederea unor oameni dragi. E în puterea de a o lua de la început. E în siguranța de a spune „Nu” sau „Da”. E în micile victorii ale fiecărei zile. E în diminețile leneșe și rare petrecute sub pătură. E în certitudinea că am făcut ceva bun și bine. E lipită de mânuțele puiului de om, care îmi cuprind obrajii cu iubire. E în fotografiile pe care le fac.
E în tot și în toate, în cantități mai mici sau mai mari. Și mă bucur să o primesc, încerc să nu o mai ocolesc, să nu mai cred că va cere ceva dureros la schimb pentru că și-a făcut simțită prezența în viața mea. O accept, o trăiesc, o aștept, o construiesc dacă și cum pot, înțeleg că nu are cum să mă țină mereu de mână. Știu că e reală, că e diferită de a celorlalți și sunt recunoscătoare pentru ea.
Foto: Unsplash
