Uneori mama se simte singura. Se uita-n stanga si-n dreapta si nu e nimeni care sa o auda, sa o vada, sa o asculte, sa o inteleaga cu adevarat. In schimb, langa ea e o mana de om care o priveste ca si cand ar fi centrul universului, care are nevoie de ea si, isi da seama in timp, ca de fapt omul acela in miniatura, care-i poarta zambetul, alunita de pe obraz, sau poate culoarea ochilor, o vede, o intelege, o asculta, o aude si o ajuta. Dar nu ca oamenii mari, ci ca un copil, si e tare bine asa.
Uneori mama nu stie cum sa se mai joace, ce sa spuna, ce e cel mai bine pentru puiul de om, pentru ea. Vezi tu, mamele stiu sa iubeasca, sa aline, sa protejeze, dar nu stiu totul. Mai au multe de invatat. Si e important sa invete ca nu au cum sa stie tot. Si e OK.
Uneori mama e speriata de durerile puiului ei, pe care le-ar lua asupra ei, fara sa clipeasca, fara sa se gandeasca. Dar nu poate. Tot ce poate sa faca este sa-si deschida bratele, inima, sa fie acolo, sa se roage, sa-i lase sa-i ajute pe cei care stiu mai bine ce e de facut in unele siuatii si sa astepte.
Uneori mama plange. Poate navazuta si nestiuta de nimeni. Plange, pentru ca prin lacrimi sparge in bucati bolovanul care-i cocoseaza sufletul. Plange ca sa se dezbrace de zambetul care spune ca-i e bine cand de fapt nu ii este, plange ca sa-si spele inima de dureri de mama, de femeie, de sotie, de om.
Uneori mama simte ca nu mai poate inca un joc, inca un cantec, inca o explicatie, inca o poveste, inca un zambet. Si-i e ciuda, o doare neputinta asta, isi priveste copilul si-l roaga, prin cuvinte, sa o ierte, pentru ca mai tarziu, poate maine, va putea mai mult.
Uneori mama are nevoie de o pauza. Si se simte ca intr-o vacanta daca face o baie cu spuma, coboara in fata blocului sa ia o gura de aer si sa-si auda gandurile, merge la cumparaturi. Doar ca, in pauza aia, dupa scurt timp, i se face dor de omuletul ei cu miros divin, cu zambet senin, cu suflet pur.
Uneori mama are nevoie de ajutor. Dar poate ii e teama sa-l ceara, ca sa nu fie judecata, inteleasa gresit. Sau nu are cine sa i-l ofere. Iar cand il primeste, se bucura tare. Are si mama nevoie din cand in cand de alti oameni, asa cum puiul ei are nevoie de ea si de oamenii dragi.
Uneori mama mai sta putin dupa ce puiul ei adoarme. Ii e somn, are cearcane sub ochii care de mult timp nu au mai fost dati cu rimel, cu tus. Dar nu-i pasa. Atat de drag ii e sufletelul acela frumos, nevinovat, incat il priveste minute la rand, poate lacrimand, de atata iubire si emotie, de atata bine in suflet. Si atunci oboseala dispare, se uita, isi pierde puterea in fata iubirii de mama.
Uneori mama se simte pierduta. De ea si in ea. Se cauta, se descopera, uneori nu se mai recunoaste, afla lucruri noi despre ea. Unele ii plac, pe altele le-ar arunca la gunoi, insa zi de zi incearca sa se accepte, sa se inteleaga si sa se iubeasca asa cum este.
Uneori mama e prea obosita ca sa mai gateasca cina, sau sa iasa la o plimbare. Da, se simte vinovata, dar e om, nu robot, asa ca din cand in cand comanda cina, prefera sa ramana in casa, sa-si odihneasca corpul, mintea, sufletul.
Uneori mama ridica vocea si tare ciuda ii este apoi. Isi promite ca nu o va mai face, isi cere scuze, plange, se cearta, se iarta greu, chiar daca puiul ei a iertat-o de mult timp.
Dar mereu mama isi iubeste copilul, chiar si cand se simte uneori singura, e obosita, nu stie, e speriata si in toate momentele mai dificile. Acel uneori trece, si ramane iubirea pentru copilul ei, care face ca tot ce e greu sa dispara, sa cada in uitare, sa nu mai conteze.
Sursa foto: Pixabay
