Cand esti parinte esti pus uneori in situatii dificile. Astazi voi scrie despre una dintre ele. Una care descreteste frunti, fiindca sunt si multe situatii care dor teribil si despre care am mai scris.
Cand a mai crescut puiul de om si a inceput sa faca lucruri pe care nu ar fi trebuit sa le faca, am ajuns la concluzia ca e greu sa ramai serios si sa spui “Nu” cand ceea ce face cel mic este extrem de amuzant. Esti impartit in doua. O parte din tine, copilul din tine adica, abia asteapta sa rada vazand sau auzind ce lucru haios a facut puiul de om. Dar parintele responsabil care este nevoit sa impuna limite trebuie sa ramana serios. Si incerci. Iti musti buzele ca sa nu razi. Si in cel mai fericit caz iti scapa numai un zambet. Dar de cele mai multe ori, incepi sa razi incontrolabil si ai putea jura ca ai facut si patratele pe abdomen de la atata amuzament.
Si eu si domnul tati ne gasim in ultima situatie si oricat de mult ne-am dori sa ramanem seriosi pur si simplu nu putem. Sigur, vorbesc despre sitatiile in care copilul nu face nimic din ceea ce ar reprezenta un pericol. O sa las cateva exemple mai jos.
Intr-una din zilele trecute, a gasit puiul de om un lac in miniatura in curte. Era format din apa care se scurgea afara de la aerul conditionat. Si se pune in fund copilul si ia apa de pe jos ca sa se spele pe manute, pe picioruse, pe fata, se asaza apoi in fund in apa ca sa fie treaba bine facuta. Se innegrise bineinteles. Am ras cu lacrimi, normal. Am lasat-o sa se bucure, fiindca se vedea ca se distreaza. Hainele s-au spalat, la fel si copilul dupa aceea.
Mai greut este cand incepe sa scrie pe pereti. A avut o perioada in care ii placea sa faca asta, apoi a abandonat acest hobby. Azi l-a reluat si ne-a luat spre surprindere vazand ca pe peretele alb a inceput sa traseze linii roz. Cred ca si cu sclipici. Am ras? Cam da! Trebuia? As spune ca nu, dar cand vedeam puiul de om atat de fericit admirandu-si opera de arta si apoi cand am auzit cum radea, nu prea ne-am putut abtine.
Mai sunt momente in care nu vrea sa mearga undeva si se lasa moale ca noi practic sa o luam de unde sta in brate fiindca altfel nu pleaca de unde este in momentul ala. Cand se lasa moale instantaneu ne buseste rasul. Si da, stiu ca nu trebuie incurajat un astfel de comportament si tocmai asta facem razand fiindca de atat are nevoie copilul ca sa repete si sa repete si sa tot repete faza, dar stiti cum era la scoala, in ora si desi stiati ca e nasol daca radeti de gluma nu tocmai sarata facuta de colegul de banca, nu va puteati abtine si izbucneati in ras? Ei bine, cam asa este si acum.
In astfel de situatii nu am cum sa nu ma gandesc la parintii perfecti care si-ar face cruce vazandu-ne cum reactionam, cum radem ca niste copii cand copilul face unele lucruri. Ma gandesc ca acei parinti care fac totul bine si isi cresc copiii impecabil ar avea multe de spus, mi-ar bate obrazul, nu s-ar apropia de mine prea mult de teama ca vor lua de la noi aceasta “iresponsabilitate” daca o pun numi asa. Dar sa stea fara grija ca nu e contagioasa.
Sigur ca daca ne buseste rasul in momente in care nu ar avea ce cauta in peisaj, asta nu inseamna ca nu impunem limite. Dar sunt si clipe frumoase, pretiopase si amintiri ce peste ani ne vor aduce zambetul pe buze, acele momente in care copilul face ceva amuzatnj, iar noi ne tinem de burta, atta de tare radem.
Sursa foto: Pexels (Tatiana Syrikova)
