Mamă, vezi urme mici lăsate
de mine pe pereți,
pe mobilă, pe geamuri,
pe haine, peste tot
prin casă.
Zâmbești ușor privind acele urme.
Sunt mici și te înduioșează,
apoi văd cum fața ușor ți se-ntristează.
Tocmai ai făcut curat,
tocmai ai șters geamurile,
tocmai ce ai spălat hainele
și iar le vezi murdare.
Dar, mamă, aș vrea să știi că eu
nu las urmele acelea cu intenție prin casă,
eu mă joc, descopăr, învăț,
nu vreau deloc să te-ntristez.
Te rog să ai răbdare,
căci va veni o zi
în care-n casă urme mici
nicicând nu vor mai fi.
Timpul le va șterge
încetul cu încetul
de pe pereți și geamuri,
de pe tot parchetul,
și de pe haine, și de pe mobilă,
pentru că-n timp eu voi crește,
secundă după secundă devin mai mare,
și o să-nvăț să nu mai las urme.
Singurele pe care le voi lăsa mereu,
fie ele mici sau mari,
vor fi cele din sufletul tău,
cele din lumea asta în care m-ai adus,
dar la un moment dat cele din casă
de mult se vor fi șters.
Și cred că o să ți se facă dor
de mine înalt cât al tău picior,
de mine lăsând urme mici prin casă,
de noi trezindu-ne în fiecare dimineață
în aceeași casă,
zâmbindu-ne duios.
Sursa foto: Unsplash (Bernard Hermant)
