Am scris acest articol gandindu-ma la copiii care, din frustrare, tristete sau din alte motive, incep sa planga sau au o reactie care nu e pe palcul parintilor. Si, coplesiti de cele intamplate, nestiind cum sa reactioneze, cei din urma apeleaza la violenta fizica si verbala, la metode care nu fac bine nimanui. Din pacate cunosc cazuri de genul acesta. Asa ca, va rog. nu va (mai) enervati in astfel de situatii si gasiti solutii ce vin in sprijinul copilului, dar si al vostru.
Va rog, nu va (mai) enervati pe copii!
Azi, in curte, descopera puiul de om ceva apa de ploaie stransa intr-un loc din curte. Bucurie de nedescris, desigur. Am lasat-o sa se balaceasca, sa se bucure, sa fie copil. Macar ea. Bineinteles ca nici la somn nu s-ar mai fi bagat, nici nu ar mai fi mancat ca sa stea la apa. Am lasat-o, dar la un moment dat, uda din cap pana in picioare, a trebuit sa o iau de acolo. Ma duceam spre ea, venea la mine ca sa ma impinga de acolo, sa plec si sa o las sa isi vada de ale ei.
Nu puteam sa o las sa isi vada de ale ei pana cine stie cand, asa ca am luat-o in brate ca sa o schimb, sa o spal, sa ii dau sa manance si sa doarma apoi. A protestat copilul, bineinteles. Nu voia in brate. Plangea, dar fara lacrimi, asa cum plange cand nu poate face numai ce vrea. I-am explicat ca nu mai poate sta in apa, ca trebuie sa pape, ca trebuie sa o schimb. I-am spus ca o inteleg ca vrea sa se joace, dar a stat destul acolo la apa. S-a linistit intr-un final cand am ajuns in baie ca sa o spal. Apoi a mancat, a uitat de activitatea ei de afara.
In timpul asta am fost calma, i-am explicat, i-am vorbit frumos. Din respect, din iubire, pentru ca asa mi s-a parut firesc sa reactionez.
E mai dificil in astfel de momente, dar tu, adultul, trebuie sa gasesti o solutie. Si ma gandesc la cei care se simt depasiti de situatie si incep sa tipe la copii, sa ii ameninte daca nu se opresc din plans. Sa ii jigneasca sau chiar sa ii loveasca. Cunosc, tocmai de aceea scriu despre asta.
In astfel de momente imi doresc ca puiul de om sa stie ca inteleg prin ce trece, ii explic de ce nu se (mai) poate sa faca un lucru sau altul, imi imbratisez copilul, imi las puiul de om sa stie ca sunt acolo, cu bratele deschise si cu toata iubirea de mama.
Recunosc, am avut si eu momente in care m-am simtit depasita de situatie si asta din cauza ca eram obosita, aveam unele probleme ce nu aveau legatura cu copilul, unele griji. Dar cand se intampla asta, plangeam. Plangea puiul de om, plangeam si eu. Si ma linisteam. Linisteam si puiul de om.
Dar niciodata nu am reactionat urat si nu o voi face vreodata. Fiindca stiu ca e gresit. Fiindca stiu ca al meu copil merita intelegere si respect. Fiindca stiu ca nu tipetele si violenta si teama imi vor linisti copilul. Si mi-as dori ca si parintii care vad altfel lucrurile sa renunte la obiceiurile acelea gresite, dureroase si nocive.
Sursa foto: Pexels (Andrea Piacquadio)
