Cum trebuie sa fie copilul perfect? Sa aiba numai note bune, sa scrie frumos, sa faca zeci de ore de meditatii pe luna, sa ia de fiecare data premiul intai, sa faca ceea ce i se spune, sa aiba un program strict de la care sa nu se abata, sa aiba numeroase alte activitati dupa scoala, sa manance tot din farfurie, sa nu alerge prin noroi, ca se murdareste, sa fie de acord cu tot ceea ce ii spun sau ii cer parintii, fara sa protesteze, sa nu aiba nimic de spus in fata lor, caci altfel poate parea impertinent, sa se casatoreasca cu o persoana considerata perfecta, cand creste sa urmeaze o facultate aleasa de parinti?
De-a lungul timpului am observat ca multi parinti vor astfel de lucruri de la puii de om pe care i-au adus pe lume. In ochii lor asa arata copilul perfect. Sigur, mai pot fi adaugate si multe alte lucruri pe lista.
Copiii trebuie sa fie fericiti, nu perfecti
Eu nu am fost un copil perfect si de multe ori am fost un exemplu negativ. Nu aveam media 9.80, ci 9.40, nu am fost de acord cu ai mai in unele privinte, nu am luat mereu premiul inatai, am luat si premiul doi si trei si mentiune, iar mai tarziu mi-am dovedit imperfectiunea din punctul lor de vedere pentru ca nu am urmat cursul firesc al lucrurilor si am ramas insarcinata inainte de a ma casatori. Dar asta este o poveste pentru un alt articol.
A fost nevoie de ceva timp pentru a intelege ca nimeni nu e perfect. Inainte ma voiam si eu perfecta, pana intr-o zi cand mi-am dat seama ca nu pot ajunge astfel si nici nu imi doresc. E o povara pe care nu o pot purta si nimeni nu ar trebui sa o poarte.
Asa ca de ce as pune o astfel de povara pe umerii micuti ai copilului meu? De ce i-as cere sa fie perfect in conditiile in care nimeni nu poate atinge perfectiunea din toate punctele de vedere? De ce i-as incarca programul in timpul copilariei, de ce i-as cere imposibilul, in loc sa imi las puiul sa se bucure de copilarie, de viata? Copiii trebuie sa fie fericiti, nu perfecti.
Sigur ca vor fi situatii in care va experimenta lucruri si imi va fi teama. Imi vor tremura genunchii si imi voi strange pumnii pana cand unghiile imi vor intra in carne. Dar toate lucrurile astea fac parte din viata, din procesul ei de formare ca adult. Va gresi, dar nu o voi arata cu degetul, nu ii voi reprosa greselile si imperfectiunile. Voi fi acolo, langa ea, sa o ajut cum, cat si cand are nevoie.
Va lua decizii pe care eu, poate, nu le voi aproba, dar va reusi sa imi dovedeasca faptul ca ea a avut dreptate si nu eu.
Imi doresc sa imi las copilul sa fie copil. Sa se joace mai mult, daca nu vrea sa doarma la o anumita ora, sa alerge desculta, chiar daca se va murdari, sa rada in hohote, sa aleaga cat sa manance, pentru ca vor fi zile in care nu va putea sa manance toate legumele, sau nu ii vor placea. As vrea sa o las pe ea sa aleaga activitatile pe care le va face in timpul liber, fie ca va fi vorba de inot, balet, dansuri sau fotbal, ori altceva. Nu vreau sa o vad stand ore intregi aplecata deasupra unui caiet pentru a avea 10 pe linie.
Ma uit acum la ea, o aud razand cu pofta, cu inocenta, din toata fiinta ei dulce si imi doresc sa fie mereu la fel de vesela, sa se bucure mereu de lucruri simple. O sa aiba timp, cand va fi om mare, ca noi, sa nu mai aiba timp (din pacate asta e realitatea), sa isi faca griji si sa faca ceea ce adultii fac.
Dar pana atunci, o las sa fie copil, sa se bucure, sa profite de anii copilariei, sa isi creeze amintiri frumoase. Nu vreau ca peste ani, cand copiii ei o vor ruga sa le vorbeasca despre propria copilarie, sa isi aduca aminte de poverile mult prea grele si de cerintele exagerate ale parintilor.
Sursa foto: Pixabay
Mi-era teama ca nu o sa fiu o mama buna
