Nu as putea sa pun degetul pe o calendar si sa spun ca asta e ziua in care m-am iubit pentru prima data. Dar pot spune ca a fost nevoie de aproape 28 de ani ca sa invat sa ma iubesc. Putin cate putin, asa cum construiesti o casa, punand caramida peste caramida.
Nu cred are sens acum sa scotocesc prin trecut ca sa aflu motivele pentru care nu am stiut sa tin la mine inainte. Conteaza ce e acum si ce va fi de acum inainte.
In ultima vreme cred ca m-am iubit mai mult decat am facut-o vreodata. M-am acceptata asa cum sunt, cu semnele de pe corp si cu cicatricile din suflet, cu greselile si reusitele mele, cu regretele si visurile din mine, cu pierderile si castigurile adunate in timp, cu toate durerile indurate, cu momentele in care am fost scuipata, jignita, cu dorurile mele. Pentru ca da, sunt compusa din toate astea si din multe alte lucruri.
Am impartit de-a lungul vietii iubire, insa am uitat sa pastrez si pentru mine macar o firimitura. Nu m-am inteles, nu am fost blanda si buna cu mine, am fost prea dura, am asteptat prea multe, m-am criticat prea aspru, am crezut ce credeau si altii despre mine, am plecat capul cand trebuia sa il tin sus, sus de tot, pana in nori daca era cazul.
Si, nu stiu cum, a venit ziua in care m-am iubit. Suficient cat sa spun STOP multor obiceiuri nesanatoase, care imi faceau rau si fizic si emotional.
Cred ca puiul de om si domnul tati au contribuit la schimbarea asta. Mi-au deschis ochii si m-au lasat sa ma vad asa cum ma vad ei. Iar surpriza a fost sa vad un om care merita sa fie iubit inclusiv sau mai ales de el insusi.
Asa ca schimbarile au venit si au curs firesc. Acum pot spune ca ma simt linistita in mine, suficienta. Sigur ca mai am multi pasi de facut pana voi ajunge acolo unde stiu ca imi este locul, unde voi putea spune ca m-am regasit in totalitate, insa inceputul este promitator si nu ma mai lasa vreodata sa uit de mine, sa nu ma iubesc, ma voi ierta, ma voi accepta, voi fi buna cu mine de acum inainte.
Sursa foto: Pexels (Andre Furtado)
