D'ale mamei

Momentele alea în care copilul are grijă de mama lui. Momentele alea în care te topești

mama

Cu câteva zile în urmă, nu mă simțeam prea bine. I-am spus puiului de om, aproape plângând, că nu mă pot juca, nu mă pot da jos din pat, pentru că nu mă simt bine, și am rugat-o să stea cu maică-mea, ca să mă odihnesc și eu puțin. Dar puiul meu nu a plecat de lângă mine. Și, după ce mi-a dat un pupic și m-a îmbrățișat „taie, taie”, mi-a luat telefonul și a început să poarte o conversație cu cineva (conversație imaginară, desigur).

– Aio, nene, ai a mama. Pedede. (în taducere, „Alo, nene, hai la mama. Repede.”)

Nene spune când face referire la medic. În general bărbații sunt domnul, iar femeile doamna. Medicul este nene. Așa-i spune de când am ajuns la urgențe cu o lună și ceva în urmă, din cauza unei enterocolite. Dar, asta-i altă poveste.

Deci, văzând puiul de om că nu mă simt bine, după ce m-a iubit, mi-a chemat și doctorul. Ei bine, dacă înainte de asta mă simțeam leșinată, după aceea eram topită pur și simplu. Am început să zâmbesc și pentru scurt timp am uitat că nu mi-e bine.

În seara asta, taică-su i-a propus să iasă pe afară. Puiul de om a spus că vrea să merg și eu, dar eu, din nou nu mă simțeam bine. I-am explicat că mă doare capul, că eu rămân acasă să dorm puțin (de fapt, trebuia să lucrez).

– Pup, mama, pap.

Adică, vino mama să te pup pe cap. Pentru că așa știe ea că trece când te doare. Pentru că așa o pupă și pe ea mama când o doare ceva. Din nou m-a topit. Apoi a venit la mine în brațe, ca să mă îmbrățișeze cum o îmbrățișez și eu când nu îi e bine. M-a emoționat iar.

Sunt multe momente în care am senzația că nu sunt o mamă bună, mă gândesc că poate nu procedez bine în unele situații. Dar când se întâmplă lucruri d-astea, îmi spun că totuși ceva fac bine. Chiar dacă nu tot. Chiar dacă mai dau cu stângu-n dreptu`.

Copilul mă iubește, are grijă de mine, procedează așa cum procedăm și noi, se gândește să sune medicul, ca să vină să mă facă bine. Stă lângă mine, mă înțelege cum poate ea, așa mică cum este. Ăsta e un semn că mergem pe un drum bun, chiar dacă uneori ne mai rătăcim, ne mai întoarcem, mai ocolim, mai mergem strâmb. Dar am încredere că facem și ce trebuie.

În momentele astea îmi dau seama că eu și copilul știm cel mai bine ce fel de părinte sunt, dacă procedez sau nu procedez bine în anumite situații. Poate aud în stânga și-n dreapta că sunt aplaudată sau criticată, dar când îmi pierd încrederea în mine, ca mamă, sau nu știu dacă fac bine ceva, trebuie doar să mă uit un pic la noi două ca să-mi aduc aminte cine suntem noi, trebuie doar să fiu atentă, să înțeleg, să ascult, să văd cu adevărat și atunci știu dacă am făcut bine sau am greșit. Uneori știu că e bine. Alteori îmi dau seama că se putea mai bine.

Sursa foto: Unsplash (Bermix Studio)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *