A fost o vreme-n care
am fost și eu copil,
și-atunci Crăciunul
era o poveste albă,
cu un moșuleț magic
și-ai lui reni,
era o poveste frumoasă,
cu colinde și colindători,
cu mere, covrigi și nuci
în plasă,
cu miros de brad și de cozonac în casă.
Acum, Crăciunul pare-o zi de primăvară,
sub tălpi nu se mai aude scârțâind zăpadă,
e iarba verde, îmbrăcată cu un pic de brumă,
ce dispare sub a soarelui căldură.
Acum, e un pic diferit Crăciunul,
și, totuși, parcă e la fel,
acum eu sunt Moș Crăciun
pentru copilul meu.
Și simt că încă sunt copilul
care credea-n povești,
îmi imaginez cum ar fi dacă…
și-aștern cuvintele pe coală,
până când dau trup și suflet
unor povești.
Acum, magia o simt aici, printre noi,
în momentele petrecute lângă oamenii mei,
când îmi privesc copilul ca pe o minune, ca pe o icoană,
când îmi țin soțul de mână,
când râd cu mamaie și tataie până-mi dau lacrimile,
când mama-mi vorbește fără ca sufletul să mi-l râcâie,
când tata zâmbește și pare fericit,
când frate-miu face o glumă la masă,
apoi îl văd ținându-și de mână viitoarea mireasă.
Acum e un pic diferit Crăciunul,
îl văd și-l înțeleg cu suflet de om mare,
dar și cu cel al copilului care cândva adormea
gândindu-se că-i plină de magie lumea,
că se poate orice,
că un vis poate să devină
realitate de mâine,
și parcă depinde de tine,
de cât de mult îndrăznești să visezi.
Sursa foto: Pixabay
