Nu mă lăsa să plâng, mamă, ca să „fac plămâni”. Nu așa devin mai puternici plămânii mei, și nici eu ca viitor om mare. Îți promit că nu o să devin un copil răsfățat dacă mă iei în brațe și mă ții acolo, aproape de inima ta, pe care o cunosc atât de bine, că doar am crescut luni la rând aproape de ea, sub ea.
Nu mă lăsa să plâng, mamă, singur, ca să mă obișnuiesc fără tine, crezând că o să rămân agățat de fusta ta până devin adult. Am nevoie de vocea ta caldă. Și pe aceasta o știu dinainte de a veni pe lumea asta atât de mare, cu care trebuie să mă obișnuiesc, pe care urmează să o descopăr. Am nevoie să te simt lângă mine. Doar atunci mă știu în siguranță, liniștit. O să vezi că vor zbura anii cu o viteză amețitoare, iar eu mă voi desprinde încetul cu încetul. Și-ți va fi dor… Ne va fi dor…
Nu mă lăsa să plâng, mamă, fără să te-ntrebi ce-i cu mine. Fără să mă-ntrebi ce s-a-ntâmplat. Nu sunt om mare ca tine, dar să știi că problemele mele pentru mine sunt mari. Și serioase. Și am nevoie de tine să mă-ntrebi, să vrei să știi, ca să îmi explici apoi, să știi tu ce e de făcut, când eu sunt încă prea mic pentru a înțelege. Iar când voi fi mare, și problemele mele vor fi mai mari, o să-ți vorbesc și atunci despre ele, știind că ai fost acolo întotdeauna, că ai întrebat mereu.
Nu mă lăsa să plâng, mamă, de prea mult dor. Știu că ești ocupată și chiar nu-ți cer fiecare secundă a fiecărei zile doar pentru mine, dar am nevoie de tine, să-ți faci timp să mă vezi, să mă auzi și când nu spun nimic, să mă înțelegi, să mă cunoști și să te cunosc, să ne jucăm, să râdem, să fim.
Nu mă lăsa să plâng, mamă, gândindu-te că plânsul meu e o modalitate prin care vreau să obțin ceva de la tine, să te manipulez, cum mai spun unii oameni mari. Nu e așa. Doar am nevoie de mama mea. De zâmbetul ei. De parfumul ei. De prezența ei care mă liniștește și mă asigură că atâta vreme cât e lângă mine, eu mă simt acasă.
Lasă-mă să plâng, mamă, când am nevoie să mă eliberez de emoții puternice. Am și eu nevoie de asta ca voi, oamenii mari. Nu te speria de plânsul meu. E firesc. Doar fii acolo, lângă mine. Contează mult. Fii acolo cu brațele deschise, căci mai devreme sau mai târziu voi vrea să mă cuibăresc la adăpostul lor. Ca să mă linitesc. Și-o să fie bine din nou. O să fiu bine din nou.
Foto: Pixabay
